Am trecut de foarte multe ori pe laga aceasta "piatra" in drumurile mele catre centrala hidroelectrica de pe raul Motru. Si am vazut-o de multe ori in special din Muntii Valcan. Dar nu am avut curiozitatea sa urc pana sus. Pana de curand, cand o descriere gasita pe net si prognoza meteo favorabila intr-o zi de duminica, m-au facut sa fac cunostinta, in sfarsit cu ea.
Si ca de obicei, in Muntii Mehedinti, nu am fost dezamagit.
"Daca pornim intr-o zi de la Targu-Jiu catre Turnu Severin pe drumul ce strabate depresiunea gorjeana, vom fi insotiti pe cativa zeci de kilometri, inspre miazanoapte de culmile prelungi si nu foarte inalte ale Muntilor Valcan. Pe masura ce ne apropiem de valea Motrului, vom distinge insa cu siguranta un masiv singuratic, ce se deseneaza foarte clar pe conturul mai indepartat si cetos al Muntilor Godeanu. Are forma unei clai alungite, cu pereti priporosi de calcar ce isi arata coltii prin padurea ce o imbraca pana in culmea zimtata. Este Piatra Closanilor, ce a inceput sa devina cunoscuta turistilor de abia cativa ani.
Desi are o inaltime modesta, de-abia 1421m - Piatra Mare a Closanilor si 1163 – Piatra Mica, situata putin mai la sud, se desprinde foarte pregnant in peisajul zonei destul de joase de la poalele sale. De fapt, Piatra este vizibila de pe un teritoriu vast care incepe de la primele dealuri ale Podisului Mehedinti, de langa Dunare, si se termina dincolo de zona colinara a Gorjului, spre Parang.
Probabil prima descriere oarecum turistica a Pietrei o face Constantin D. Ionescu intr-un volum inchinat muntilor, cu titlul « Prin Muntii Mehedintilor » aparut in deceniul 4 al secolului trecut: « Suntem chiar sub Pietrele Closanilor, in punctul de unde infatisarea lor este aidoma cu spinarea unei dromadere. Creasta lor o vom avea pretutindeni sub priviri. Ca un foisor al reliefului. Steag de piatra pe turnul cladariei de stanci. De nicaieri insa, ca din partile astea, nu le vom avea asa de limpezi si mari. Datorita transparentei aerului, par atat de aproape incat crezi ca n-ai da pana la ele decat o fuga buna. Si totusi, pe varfurile lor prapastioase, nu se incumet sa se suie decat vanatorii, cand urmaresc ciutele si ursii ».
Izolarea acestui munte si situarea sa in afara potecilor turistice au facut ca el sa fie putin cunoscut si putin umblat. Cele mai indepartate conace si salase ale Closanilor se situeaza mult sub creasta Pietrei iar ciobanii nu isi poarta turmele asa de sus, pentru ca locurile sunt destul de aspre."
Am cerut informatii, dar pana la urma nu am urmat traseul recomandat. Adica cel mai usor. Dar a fost frumos in cele din urma, chiar daca am schimbat din mers, de cateva ori, planul de drum.
De preferat este sa avem la dispozitie cel putin doua masini, pentru a se putea parcurge toata creasta si a se evita mersul pe asfalt, pe o distanta de 8-10 km.
Las fotografiile sa vorbeasca despre frumusetea locurilor.
O poiana lunga si inalta, intinsa pe 100 m altitudine. La 15 minute dupa plecarea de langa barajul lacului Valea Mare.
Prima iesire din padure. Se vad Muntii Godeanu si Muntii Valcan. Inainte de iesirea din padure intalnesc si un marcaj turistic, executat relativ recent, punct rosu.
Inceputul (sau sfarsitul) crestei, marcat cu steagul Romaniei.
Melci si fluturi (singurii reprezentantii ai faunei ).
Creasta unde trebuie sa ajung.
De aici am strans betele, pentru ca a urmat o catarare de aproximativ 50 m altitudine.
Am depasit trei melci care urcau. In crapaturile dintre stanci, o multime de flori galbene. Nu stiu cum se numesc, dar le-am intalnit destul de des in calcarele Muntilor Mehedinti.
Ajung la steag, fac obisnuita poza "de grup" si iau prima hotarare de modificare a traseului propus. Nu cobor pe unde am urcat. Recunosc, mi-a fost frica.
Priveliste frumoasa spre vecinii mai inalti, dar indepartati.
Si spre lacul de acumulare Valea Mare.
Multe flori de piatra si gentiene.
Continui drumul pe cresta.
Simt de departe parfumul. Si dau peste o adevarata poiana cu narcise, chiar in zona cea mai inalta a crestei, intre doua varfuri de peste 1400 m altitudine. Aici am facut o pauza mai mare. Cu greu m-am hotarat sa plec.
Iau a doua hotarare, o coborare directa de pe varf, pentru a evita 8-10 km de mers pe asfalt. Dar e adevarata vorba cu lenesul care mai mult alearga, pentru ca aproape tot acolo am ajuns. Insa am inlocuit 2-3 km de asfalt cu 2-3 ore de mers prin vegetatie deasa, tanara si foarte agatatoare. Si multe, multe pietre instabile. Apoi pe valea unui torent. Din loc in loc, vagi urme de poteci facute de animale salbatice.
Vegetatia devine din ce in ce mai deasa si tocmai cand ma gandeam sa ma intorc (cu greu, pentru ca deja coborasem 500 m altitudine) vad pe un fag o banda cu vopsea rosie. Un marcaj forestier. Deci au mai trecut oameni, nu ajung in barlogul unui animal :)
Ajung in fine la poteca marcata. O urmez pana se vede satul Closani.
Am incercat la un moment dat sa parasesc traseul si sa ma intorc spre locul de plecare paralel cu creasta si cu drumul asfaltat pe o curba de nivel la 800-900 m altitudine, dar trei caini care latrau furiosi m-au intors din drum. Ca de obicei, uitasem sa iau cu mine Dazer-ul. Era un plai frumos cu multe conace.
Ma intorc la izvorul din fotografia de mai sus si urmez, dupa cum am zis, marcajul pana cand zaresc satul Closani.
De aici, gasesc o poteca firava, care merge paralel cu soseaua si ma ajuta sa ocolesc satul. Ies la asfalt si ajung dupa 6 km la baraj, unde lasasem masina.
Traseul, inregistrat cu GPS Garmin Foretrex.
